Istoria masajului

0

Din cele mai vechi timpuri masajul a fost cunoscut ca o activitate terapeutică. Masajul a fost folosit de oamenii primitivi. Evident că netezirea, fricţionarea şi frământatul locului dureros a fost pur instinctivă. El a fost practicat în cele mai timpurii stadii de dezvoltare a medicinii tradiţionale. S-a constatat că multe secole în urmă masajul a fost folosit cu scop terapeutic de popoare care trăiau pe insulele din Pacific.

Originea cuvântului «masaj» nu are aceeaşi explicaţie la diferiţi specialişti. Unii consideră că acesta provine din limba arabă de la cuvântul «mass» sau «masch» – «atingerea uşoară», alţii – de la cuvântul grec «masso» – «a strange cu mâna», ori de la latinescul «massa» – «ce se lipeşte de degete». Dar, indiferent de originea cuvântului, sensul cuvântului este acelaşi. Din cele mai vechi timpuri masajul a fost o parte componentă a artei medicale. Tehnici de masaj pentru prima dată au fost descrise de indieni şi chinezi.

În China masajul a început să fie aplicat în cel de-al treilea mileniu î.e.n. El a fost utilizat pentru tratamentul durerilor reumatice, luxaţiilor, oboselii, spasmelor musculare, etc. În timpul masajului, chinezii frecau cu mâinile tot corpul, strângeau uşor muşchii, producând anumite zvâcniri ale articulaţiilor. Concomitent cu aceste zvâcniri se producea un “pocnet”.

Într-unul din tratatele medicale din India Antică, cunoscut sub numele «Ayurveda», sunt descrise detaliat tehnicile de masaj, utilizate de indieni pentru a trata diverse boli. Indienii efectuau frământări pe tot corpul – de la partea superioară a corpului până la picioare. Indienii primii au unit băi cu aburi şi masajul. În timpul masajului în baie pe plite de fier fierbinţi turnau apă, care se evapora şi pătrundea în piele. Când corpul uman era suficient de umed, persoana masată se întindea pe podea, şi doi servitori, câte unul din ambele părţi, strângeau muşchii cu o forţă diferită, apoi se efectua masajul abdomenului şi al pieptului. După ce omul se întorcea şi i se facea masajul pe spate.

Atât în India cât şi în China, masajul se efectua de sacerdoţi. În plus, în aceste ţări au fost create şcoli unde se învăţau tehnicile de masaj.

În China Antică, au fost găsite rădăcinile medicinii preventive. Acolo, aproape în toate provinciile au fost create şcoli de gimnastică curativă, unde se pregăteau medici, care posedau excelent diferite tehnici de masaj terapeutic şi gimnastică curativă.

Masajul primitiv era practicat în America şi Africa. Indigenii foloseau tehnici simple de masaj pentru tratarea multor boli.

Masajul a fost aplicat în Egiptul Antic, Abisinia şi Libia. El a fost cunoscut în acele ţări, încă din sec. al 12-lea î.e.n. În Egipt, masajul era combinat cu baia. Din baie, nu ieşea nimeni, fără masaj. Persoana încălzită era masată, întinsă, frământată, presată cu mâna pe diferite părţi ale corpului. Se masau toate articulaţiile. Iniţial persoana era masată din faţă, apoi din spate şi prin părţi. Separat, se efectua masajul mâinilor: ele se îndoiau, se întindeau articulaţiile mâinii, apoi fiecare deget separat, după ce treceau la masajul antebraţului, umărului, pieptului, spatelui, îndoindu-le în diferite părţi. În plus în afară de îndoire, întindere şi masajul articulaţiilor, au fost practicate frământările şi frecţiunile ale celorlalţi muşchi.

Judecând după imagini, care au rămas pe Bas-reliefuri antice şi pe papirusuri egiptene, se poate concluziona că popoarele din Asiria, Persia şi Egipt au fost nu numai familiarizaţi cu masajul, dar şi-l foloseau cu scop medical. Din Egipt masajul s-a răspândit în Grecia Antică, unde împreună cu gimnastica a ocupat un loc important în arta de vindecare. Masajul era considerat unul dintre elemente principale ale medecinei în Grecia. Utilizarea acestuia a fost obligatorie.

În «Odisea» lui Homer se povesteşte cum Cercei îl ungea pe Odisei în baie cu uleiuri şi unsori, iar femeile frământau corpurile soldaţilor înainte de luptă. Medicii vestiţi din Grecia – Gerodicos, Hippocrat şi alţii, în lucrarile sale de asemenea, au menţionat multe tehnici de masaj. Masajul în acele zile a fost utilizat în scopuri medicale şi de igienă (pentu boli ale articulaţiilor şi luxaţiilor).

Hippocrat (459-377 î.e.n.) a verificat experimental toate principiile teoretice privind masajul. În documentele sale, el a scris: «… încheieturile pot fi comprimate şi relaxate cu ajutorul masajului. Frecarea cauzează contracţia sau relaxarea ţesuturilor, ceea ce duce la strângere sau lărgire, frecarea uscată şi deasă strânge, iar cea moderată lărgeşte ţesuturile ». Masajul în Grecia Antică se efectua în băi cu frecări cu ulei şi unsori.

În Grecia Antică credeau că masajul ar trebui să se aplice nu numai în medicină, dar şi în viaţa de zi cu zi şi sport, masajul a fost introdus în şcoală şi în armată. Au existat saloane speciale pentru îngrijirea feţei şi a mâinilor, unde se făcea masajul igienic şi cosmetic. În Roma Antică, ca şi în China şi India au fost deschise şcoli de masaj. Ele au fost fondate de medici greci – Asklepiad şi discipolii lui. Asklepiad a împărţit masajul în masaj uscat şi masaj cu uleiuri, puternic şi slab, de scurtă şi de lungă durată; Paracelsus recomanda masajul pentru a elimina depuneri şi edeme; Galen a găsit nouă tipuri de masaj, şi a descris tehnica lor. În băile romane (terme) de asemenea, a fost utilizat masajul, au existat camere, special concepute pentru masaj. În aceste camere au fost dezmorţite şi masate corpurile oamenilor. Înainte de masaj romanii efectuau o serie de exerciţii de gimnastică. După aceea, întregul corp se masa şi se ungea cu uleiuri de masaj. Datorită romanilor masajul a devenit o parte componentă a sistemului de educaţie fizică şi militară. După cum menţioneză Plutarch, marele lider militar roman Guy Julius Caesar, permanent utiliza masajul, care era efectuat de masori special instruiţi.

Medicina de Est a înregistrat cea mai mare înflorire în secolele X-XI. În acel moment, o mare atenţie a fost acordată dezvoltării noilor metode de tratamente şi prevenirii diferitor boli.

În Turcia şi Persia băile şi masajul au fost practicate pe larg. Şcoala orientală de masaj se deosebea de şcolile din Grecia şi Roma Antică. Diferenţa era că turcii masau asemănător cu egiptenii şi africanii: frecau şi apăsau cu degete, frământau ţesuturile. Masajul se făcea în băi într-o cameră separată uscată şi încălzită. Specialiştii de masaj oriental lucrau cu mâini şi picioare, acordând o atenţie deosebită frecării şi deplasărilor în articulaţii.

În Rusia Antică au fost practicate proceduri de călire şi masaj. Acestea au inclus lovituri, fricţionare cu mătură, mişcări active. La slavi, această formă de masaj a fost numită «hvoschenie». Această procedură a fost descrisă în cronici.

Slavii, în cazul durerilor reumatismale, şi leziunilor masau şi fricţionau articulaţiile, muşchii şi a alte părţi ale organismului. De asemenea ei utilizau pentru frecare diferite unguente preparate pe baza de plante aromatice şi rădăcini. După ce se spălau, ei treceau într-o sală cu aburi încălzită tare, şi acolo băiaşul îi bătea cu o mătură de mesteacăn, care era preventiv pregătită în apă fierbinte, apoi se efectua masajul, după ce tot corpul din cap până-n picioare era udat cu găleţi cu apă caldă şi rece. Bătăi ritmice cu mătură pot fi comparate cu frecări dinamice. În plus, cu ajutorul măturii se freca întregul corp de sus în jos. Iar după o baie se scufundau în zăpadă sau apă rece, o astfel de acţiune dublă asigură efectul de călire, irită pielea şi protejează împotriva bolii.

În timp ce la Est se dezvolta ştiinţa, în Europa masajul practic nu era aplicat. În acel moment, la Occident era Evul Mediu, dominat de puterea bisericii şi dogme. Ideile de asceticism şi mortificare nu ar putea promova utilizarea de masaj. Masajul se efectua de diferiţi şarlatani, în timp ce oamenii de ştiinţă erau implicaţi în alchimie, căutau piatra filosofică şi elixirul vieţii.

Numai în epoca Renaşterii a apărut interesul faţă de gimnastică şi masaj. Aceasta s-a întâmplat în secolele XIV-XV după apariţia anatomiei lui Mondi de Siuchi. Medicii europeni au început să analizeze şi să dezvolte activitatea medicilor din Grecia Antică şi Roma Antică. A apărut şi interesul pentru fizioterapie şi masaj. S-au scris cărţi despre băi şi exerciţii fizice la greci şi romani antici.

La dezvoltarea ştiinţei medicale în perioada Renaşterii a contribuit anatomistul belgian Andreas Vesalius (1514-1564) şi medicul englez William Garvey (1578-1657). Andreas Vesalius într-adevăr este considerat fondatorul anatomiei ca ştiinţă, pentru că el a fost unul din primii care a descris multe organe umane. Garvey a făcut o contribuţie enormă în fiziologie, pentru că a descoperit şi a descris sistemul sangvin.

Renumitul Merkulius a colectat toată literatura din acel timp cu privire la masaj şi gimnastică, şi a scris un celebru eseu «Arta gimnasticii», în care a descris trei tipuri de masaj: slab, puternic şi mediu. În afară de aceasta, autorul a oferit-o publicaţie cu ilustraţii şi îndrumări detaliate. După publicărea tratatului renumitului Giovanni Borelli «Mişcarea animalelor» masajul au început să se răspândească rapid. În el Borelli arată calea fiziologică de studiere a mişcării.

În 1780 a apărut eseul renumitului clinicist francez Cleman Jozef Tisso «Gimnastica medicală şi chirurgicală ». În această lucrare, el a oferit numeroase date cu privire la eficacitatea masajului, folosit în chirurgie şi gimnastică. El scriea că «masajul adesea poate înlocui diferite medicamente, dar nici un medicament nu poate substitui masajul». După părerea lui cea mai efectivă metodă a masajului este fricţionarea, el recomanda două metode: uscată şi umedă. Autorul a descris detaliat realizarea metodelor: «Dacă în fiecare dimineaţă, culcat în pat pe spate şi cu picioare ridicate, uşor îndoite în genunchi, faceţi fricţii pe stomac şi abdomen cu o bucată de flanelă, atunci cresc mişcările peristaltice în intestine … Dacă se freacă tot corpul, atunci aceasta contribuie la transpiraţie şi circulaţie sangvină. Strămoşii, care ştiau toate beneficiile fricţionării, foloseau masajul nu numai ca un instrument medical, dar şi ca unul din mijloacele cotidiene pentru păstrarea sănătăţii ».

Baza metodologică a masajului terapeutic a fost creată de fondatorul sistemului «suedez» de gimnastica Henrih Ling (1776-1839). Henrih Ling a început promovarea masajului odată ce el însuşi s-a convins de eficienţa lui. După ce în bătălie a fost rănit la umăr, ceea ce a dus la complicarea mobilităţii articulaţiei umărului, Ling a început să practice scrima şi să aplice permanent masajul. După o anumită perioadă de timp funcţia mâinii practic s-a restabilit. Încurajat de ceea ce i s-au întâmplat, Ling a început să dezvolte diferite tehnici de gimnastică şi masaj.

După numeroase studii, el a publicat un tratat ştiinţific «Fundamentele gimnasticii», în care el a scris că «masajul este o parte integrantă a tuturor tipurilor de mişcări, care are un efect benefic asupra organismului uman». Ling, de asemenea, acorda o mare importanţă masajului în sistemul de gimnastică medicală. El considera că masajul este un instrument eficient pentru a combate epuizarea, a accentuat efectul terapeutic în cazul problemelor cu aparatul locomotor, care apar în rezultatul traumelor, precum şi în cazul bolilor chirurgicale şi ale organelor interne.

Cu timpul, masajul şi gimnastica medicală se răspândesc pe toate continentele. În secolul al XIX-lea în Franţa, Germania, Anglia şi în alte ţări apar numeroase lucrări despre masaj, precum şi despre rezultatele utilizării sale în tratamentul diferitelor boli. Acest lucru contribuie la dezvoltarea unor astfel de ştiinţe ca biologie, anatomie, fiziologie. Încă în China şi India, în Grecia Antică şi Roma Antică masajul este utilizat pe larg în sistemul de educaţie fizică a soldaţilor, gladiatorilor şi luptătorilor. Romanii şi grecii evidenţiau astfel de tipuri de masaj ca: preventiv (care se facea înainte de ieşire a atletului pe arenă), de antrenare, de recuperare (pentru a îndepărta oboseală).

Share.

About Author

Leave A Reply

Website is Protected by WordPress Protection from eDarpan.com.