Istoria ceaiului

0

   Este greu de găsit un loc pe Pământ, unde oamenii nu iubesc ceai. Această băutură ocupă doar locul doi după apă. Patria ceaiului este – Sud-vestul  Chinei şi zone adiacente Birmania de Sus şi Vietnamul de Nord.

  Interesant este că, cuvântul “ceai” a ajuns la noi prin intermediul limbilor tiurce de la Nord-chinezescul “cha”, în timp ce sursa denumirii în Europa de Vest a fost cuvântul Sud-chinez- “te”. Cum s-a primit astfel este foarte greu de stabilit, precum şi este greu de a stabili cu exactitate timpul de apariţie a acestei băuturi în diferite regiuni.

  Prima menţiune despre ceai datează din cele mai vechi timpuri. Cum a fost descoperit ceaiul sălbatic, spun legendele din China, India şi Japonia. Conform uneia  dintre ele ceaiul a apărut în perioada de crearea a Pământului şi Cerului, el este asociat cu numele Suveranului Soare Yani-Dzi. Altă legendă povesteşte despre împăratul Chinei de Sud, Shen Nung (mileniul III î.e.n.), care  odată a gustat o băutură din frunze, care accidental, au căzut în apă fierbinte. Băutura a fost atât de aromată şi delicioasă că împăratul a ordonat ca aceste frunze să fie colectate şi păstrate şi a emis un decret cu privire la utilizarea lor în toată ţara.

  Monumentele istorice confirmă faptul că ceaiul era cunoscut în China încă în perioada celor trei împărăţii (anii 220 – 280). Creşterea lui ca cultură se referă la anul 350. Hinduşii cred că arbustul de ceai a fost descoperit accidental de Prinţul Badhidharma, când acesta călătorea în China de Sud.

  Conform unei legende japoneze, un arbust de ceai a crescut în acel loc unde au  căzut pleoapele prinţului Daruma, taiate de el  astfel încât să nu adoarmă în timpul meditaţiei. De la acest arbust adepţii lui Daruma au adunat frunze proaspete şi au prgătit o băutură înviorătoare.

  Pentru mult timp era considerat că arbustul este singura specie a acestei plante.

  În 1763 un marinar suedez a adus celebrului naturalist Charles Linney din China un arbust de ceai. Savantul, fiind convins de unicitatea acestei plante, a numit-o în clasificarea sa thea sineusis – “ceai chinezesc”. Şi doar în secolul al XIX-lea în provincia Indiei Assam, Birmania şi Laos au fost descoperite copaci de ceai. Botanicii au trebuit să recunoscă că există o altă specie de ceai, care a fost numită thea assamica – „ceai Assam”. Cu cât mai departe spre nord, cu atât tufe de ceai sunt mai mici, iar mai aproape de ecuator cresc arbori mai mari.

 Superioritatea tufelor sălbătice ale ceaiului chinezesc, comparativ cu toate speciile cunoscute a fost dovedit prin analize biochimice de către chimistul sovietic Dzhemukadze.

 Filosofii din China,  spuneau că ceaiul este mai bun decât vinul, deoarece întăreşte şi înviorează, nu provoacă de ebrietate, şi mai bun decât apă, pentru că nu transmite infecţia.

  La început, ceaiul a fost folosit de conducători şi clerici ca o băutură curativă, care elimină oboseala, întăreşte forţele şi îmbunătăţeşte vederea, sau în componenţa unguentelor, cum ar fi împotriva reumatismului. Ca băutură, ceaiul a început să fie folosit în China în secolul V. Ceaiul a fost apreciat la un nivel foarte înalt- împăraţii dăruiau ceaiul demnitarilor săi cu scop de premiere. În secolul al VI-lea, a devenit o băutură preferată a nobilimii. Dar în secolul X, ceaiul a devenit o băutură naţională a Chinei şi, în consecinţă, devine obiectul comerţului.

  În Europa, ceaiul a fost adus în secolele XVI – XVIII de portughezi şi olandezi. Stabilindu-se în Ţările de Jos, utilizarea acestei băuturi a devenit o tradiţie a ceaiului de după-amiază, şi s-a răspândit prin Atlantic până la Noul Amsterdam.

  În 1664 comercianţii din compania engleză East India au adus un cadou pentru rege, doi funţi de ceai. Darul a fost acceptat, băutură apreciată la cel mai înalt nivel, şi s-a început procesiunea triumfală a ceaiului, în primul rând ca a unui element de lux pentru cei bogaţi şi aristocraţie, dar mult mai târziu – ca o băutură tradiţională pentru toate păturile sociale. El a devenit accesibil pentru orăşeni numai la sfârşitul secolului XVIII, după reducerea impozitului la ceai, dar pentru majoritatea oamenilor a fost încă prea scump. Ceaiul se servea în cafenea (prima dintre ele a aparţinut lui Thomas Twinning, ţesător de profesie), dacă în cafenea lipseau monede mici pentru rest ar putea să fie obţinute cupoane pentru ceai, care în magazine, erau primite ca mijloace obişnuite de plată.

  În 1793, Lordul Macartney a adus din China seminţe de ceai şi le-a treansmis la Grădina Botanică din Kalcutta pentru studiere şi cultivare.

  India, care a fost atunci o colonie a Imperiului Britanic,  a participat activ la dezvoltarea producţiei de ceai. În 1860 au fost vândute aproximativ 2 mii de tone. După ce a apărut problema privind rapiditatea transportării.

  Corabii cu pânze rapide transportau marfa preţioasă. Au devenit tradiţionale curse de ceai, după care au fost premiaţi  învingătorii. Este cunoscut cazul când trei corabii- “Ariel”, “Taiping” şi “Serik” – au parcurs sincron distanţa de 25744 km şi au ajuns toţi odată în port.

  Pe insula Java, Sumatra, Vietnam ceaiul începe să fie cultivat în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în a doua jumătate – în Africa şi America de Sud, la începutul secolului XX – în Italia de Nord şi Elveţia. În prezent cultivarea ceaiului se dezvoltă şi în Australia.

Share.

About Author

Leave A Reply

Website is Protected by WordPress Protection from eDarpan.com.